Mănăstirea Cozia – Spiritualitate, Istorie şi Cultură

În păstrarea identităţii ortodoxe a poporului român, cât şi în supravieţuirea sa ca popor creştin şi latin, în egală măsură şi-a adus aportul şi monahismul. Nu se poate vorbi de un monahism izolat, ci de un monahism aflat într-o legătură intimă cu viaţa poporului român şi în stare să inspire o întreagă cultură. Destinul monahismului românesc a fost legat în mod evident de destinul politic al celor trei provincii, intra şi extracarpatice. Începând din secolul al XI-lea, Transilvania e ocupată de regatul catolic maghiar care exercita o presiune constantă asupra populaţiei româneşti şi asupra mănăstirilor ortodoxe.

Întemeierea statelor medievale româneşti în secolul al XIV-lea, la sfârşitul unui proces istoric îndelungat, început în secolul al X -lea, a asigurat condiţiile necesare pentu dezvoltarea economică şi culturală, constituind în acelaşi timp cadrul prielnic pentru  organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe din fiecare provincie, prin recunoaşterea canonică a mitropoliilor, dar şi la nivelul comunităţilor parohiale şi a celor monastice. Un rol decisiv în supravieţuirea Ortodoxiei româneşti l-au jucat marile mănăstiri cu viaţă de obşte, la întemeierea cărora o contribuţie însemnată au avut-o şi domnii români.

Organizarea monahismului, ctitorirea unor biserici, mănăstiri, de către voievozi şi boieri înstăriţi, după modelul bazileilor bizantini de altădată, a însemnat şi dezvoltarea unei artei româneşti de factură bizantină, pe care s-au grefat elemente de artă populară ori anumite elemente ale artei apusene, ajungându-se la o creaţie nouă, cu trăsături proprii, la o artă specific românească. Noile mănăstiri au fost înzestrate  cu proprietăţi şi privilegii, pentru a-şi putea îndeplini rostul lor duhovnicesc, cultural şi social, iar în perioada următoare se vor organiza aici şcoli de copişti, gravori şi pictori, ateliere tipografice, se vor înfiinţa bolniţe (aşezăminte sociale).

Secolul al XIV-lea a rămas de altfel în conştiinţa europeană drept secolul frământărilor politice - datorate campaniilor de expansiune otomane, dar şi a celor religioase în jurul isihasmului, manifestat iniţial drept  o nouă controversă dogmatică ce se referea la esenţa antropologiei creştine: îndumnezeirea omului.

Pe plan politic în a doua jumătate a secolului al XIV-lea începe perioada în care o serie de state creştine au căzut sub dominaţie otomană, proces ce se va desfăşura până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În 1365 Adrianopolul este încorporat Imperiului Otoman pentru ca ulterior să fie fie cucerite în mod succesiv Ahaia, principatul Atenei, Macedonia, ţaratele bulgare de la Târnovo (1393) şi Vidin (1396), Constantinopolul în 1453 şi odată cu el Imperiul bizantin însuşi, despotatul din Moreea (1460), despotatul sârb (1459), Imperiul din Trapezunt (1462), insulele Lesbos şi Thasos (1462), Bosnia (1463), Herţegovina (1483), Muntenegrul (1496), Albania, insula Rhodos (1522), Ungaria centrală (1541), insula Cipru (1571). Păstrându-şi suzeranitatea, statele româneşti Ţara Românească şi Moldova şi-au asumat misiunea de păstrătoare a valorilor Ortodoxiei, valori care au fost exprimate şi în plan artistic.

Pictura şi chiar arhitectura lăcaşurilor de cult cunoscuseră în epoca anterioră o nouă etapă ce fusese concepută şi impusă sub influenţa isihasmului. Întemeiată pe tradiţia Părinţilor, înnoirea duhovnicească exprimată dogmatic în scrierile Sfântului Grigorie Palama şi în sinoadele acestui secol a exercitat o influenţă uriaşă asupra întregii lumi ortodoxe, atât în plan duhovnicesc cât şi în planul artei creştine prin capacitatea de sugerare a unei adânci vieţi spirituale prin chipurile sfinţilor ce au fost pictaţi.

Viaţa cultural-artistică în vremea voievodului Basarab I (1310-1352) – din timpul căruia se păstrează primul ansamblu de pictură murală în biserica rupestră de la Corbii de Piatră -  şi a urmaşilor săi, Nicolae Alexandru (1352-1364) şi Vladislav Vlaicu (1364-1377) – perioada de ctitorire a Schitului Cetăţuia (Negru Vodă) şi a Bisericii domneşti Sf. Nicolae de la Curtea de Argeş - rămâne tributară artei bizantine de care nu se diferenţiază stilistic, deşi încep să apară şi elemente autohtone, impuse de ucenicii şi meşterii care au contribuit la ridicarea şi împodobirea lăcaşelor de cult.

Între  puţinele monumente de secol XIV muntean  care  s­au păstrat, întrucât majoritatea sunt menţionate numai documentar, Mănăstirea Cozia rămâne o  reuşită artistică deplină prin apariţia  unui  anumit  tip  de  edificiu  (triconcul). Prin ctitorirea Coziei, asistăm la manifestarea potenţialului culturii şi artei religioase specifice vremii, prin preluarea  modelului athonit al Mănăstirii Ivir, model întâlnit  cu elemente specifice locale şi la multe mănăstiri din Serbia. Acest plan este întâlnit într-o formă simplificată şi la Mănăstirea Vodiţa, construită de Sfântul Nicodim în anul 1370, fiind considerat o adaptare autohtonă a planului bisericilor sârbe de la Krusěvaţ, Ravanica, Naupa, Velucě şi Smeredevo, cea mai apropiată analogie cu biserica lui Mircea cel Bătrân rămânând biserica paraclis a cneazului sârb Lazăr, de la Kruşevac.

Arhitectul însă nu a copiat un model anume, ci, cunoscând diversele procedee folosite în Pomoravlje, le-a aplicat în mod liber şi original, creând un monument cu o personalitate distinctă în care primează sentimentul măsurii şi gustul bizantin pentru logica formelor. În felul acesta se înţelege sistemul complex al influenţelor şi  interferenţelor cu arta din ţările învecinate pe care le întâlnim la ctitoria lui Mircea, importate de  meşterii aduşi de voievod, model care va influenţa de altfel cultura şi arta în Oltenia şi Muntenia mai bine de trei secole, devenind cel mai important model medieval pentru bisericile de zid ce va contribui la structurarea unui stil pentru arhitectura românească religioasă, stil configurat în epoca lui Matei Basarab.

Fortificată cu ziduri înalte, ca o cetate, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, o monumentală construcţie, a fost gândită ca necropolă domnească şi reprezintă  unul dintre cele mai complexe ansambluri mănăstireşti păstrate în Oltenia. Temelia mănăstirii a fost pusă între anii 1386 şi 1388, într-o regiune unde creşteau nuci, numele locului în sine derivând de la termenul peceneg-cumanian coz, adică nuc, care a devenit Cozia.

Pisania de deasupra uşii bisericii mari aminteşteşte despre primul său ctitor, cât şi de o altă etapă de ctitorire a sa, cea de la începutul secolului al XVIII-lea, când a fost adăugat şi pridvorul brâncovenesc: “Întru slava sfintei şi de viaţă făcătoarei Troiţe s-au înălţat din temelie această sfântă biserică, de creştinul Domn al Ţării Româneşti Io Mircea Voievod, la leat 6809 şi lipsindu-se de podoaba ei cea dintâi pentru mulţimea anilor, am luat iară această înfrumuseţare, precum se vede, de cei ce s-au îndurat, în zilele prea luminatului Domn Io Constantin B.B. Voievod, fiind mitropolit al Ţării Româneşti chir Teodosie şi ostenitoriu chir Antim episcopulu de Râmnic leat 7215 (1707), la iegumenia prea cuviosului chir Mihail”. Istoricii au convenit asupra faptului că anul inscripţionat în piatră 6809 (1301) este eronat, corect fiind anul 6894 (1386) din pisania aflată în interior.  

   Pisania pictată pe peretele despărţitor dintre naosul şi pronaosul bisericii, descoperă data probabilă a aşezării pietrei de temelie: “Această sfântă şi Dumnezeiască biserică, unde să prăznuieşte hramul Prea sfintei şi începătoarei de viaţă Troiţă, iaste zidită den temelie de blagocestivul răposat Domnu Io Mircea Voievod cel Bătrân, la cursul anilor 6894 (1386) care o au înfrumuseţat în lăuntru cu tot felul de podoabe şi afară întărind-o cu venituri pentru chivernisirea ei; iar pentru multă vreme a trecuţilor ani, fostu-s-au pierdut podoaba ei cea dintâi a zugrăvelii şi văzând-o stricată, cinstitul şi de bun neam, dumnealui Jupân Cantacuzino bi vel păharnic, feciorul spăt. Drăghici, îndemnatu-s-au de dumnezeiasca râvnă de o au zugrăvit precum se vede, pentru a lui veacinică pomenire. În zilele prealuminatului şi înălţatului Domnu Io Constantin B. Basarab Voievod, fiind păstor Ţărei prea sfinţitul mitropolit chir Teodosie, leat 7213 (1705); iar năstavnic Serafim Ieromonah. Ipisah Preda i snă (fiul) ego Ianache Sima Mihăilă zugrafi”.

Două hrisoave  emise la  20 mai 1388 vor da mărturie pentru totdeauna asupra actului ctitoricesc înfăptuit de Voievodul Mircea cel Bătrân, rămânând totodată şi reper al existenţei unor localităţi de pe malurile Oltului.  În primul dintre acestea, voievodul-ctitor afirmă: "Am voit domnia mea de am ridicat din  temelie  o  mănăstire  în  numele  Sfintei Troiţe, în locul ce se cheamă Călimăneşti, la Olt".  În cel de-al doilea continuă:  "De aceea, am binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire în numele Sfintei şi de viaţă Începătoarei şi Nedespărţite Troiţe, dumnezeire nezidită ... la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia". Deşi precizările referitoare la aşezarea acesteia diferă, istoricii  au stabilit a fi una şi aceeaşi.

Mircea reaminteşteste despre ctitorirea acestei mănăstiri şi într-un hrisov pe care l-a dat la 8 ianuarie 1407: „Am ridicat  această mănăstire cu ajutorul Sfintei Troiţe (Treimi), am săvârşit şi am târnosit şi am reparat şi, în scurt, am dăruit puţin obroc din casa mea pentru hrana călugărilor ce se află în mai înainte zisa mănăstire făcută de mine”.

Deşi asupra datei la care a fost aşezată piatra de temelie a bisericii Mănăstirii Cozia s-au emis mai multe ipoteze, a fost susţinută  ideea  întemeierii acesteia în anii 1386/1387,  cu  definitivarea  aşezământului în jurul anului 1491.

Mircea  devenise  domn  la  23  septembrie  1386, motiv pentru care  zidirea mânăstirii nu  putea fi  începută  decât  în  primăvara  anului  1387, fiind înzestrată  prin  hrisovul  din  11 decembrie  1387  cu  cinci  sate,  " dintre  care  cel  dintâi  numit este chiar acela de pe hotarul căruia ea fusese zidită, Călimăneşti".  Ridicarea construcţiei s-a realizat până la momentul sfinţirii sale, în mai  1388, însă finalizarea  lucrărilor se plasează probabil  însă în  cursul  anului  6899,  adică  între  1 septembrie 1390  şi  31 august 1391. Data a fost propusă după ce Acad. Răzvan Theodorescu a arătat că prezenţa vulturului bicefal, însemnul heraldic al depoţiei din epoca Paleologilor, aşezată în basorelief, afară, pe fereastra laturei de sud, în dreptul portretului votiv al lui Mircea cel Bătrân, semnala intrarea Dobrogei sub cârmuirea voievodului muntean. Între 1388-1389, când  la biserică  continuau  lucrările de finisare, domnitorul muntean devenea  stăpânitorul  unei  regiuni  în  care  până  atunci  existaseră  doi  cârmuitori: Dobrotici  şi Ivanco (ambii  purtaseră  titlul  de  despot).  Acvilele  bicefale  de  la  Cozia  reprezintă  astfel  "ecoul  diferit  şi  strict  contemporan  al  unor  evenimente  ce  se  petreceau  sau  abia  se  consumaseră  la hotarul de  la  răsărit al statului muntean".  Odată  cu  titlul  înaintaşilor  săi, Mircea cel Bătrân preia şi însemnul heraldic ce-l însoţea.

Daniel  Barbu  consideră  că  hrisovul  din  8  ianuarie  1392  atestă faptul că sfinţirea  bisericii  are  loc  la  6  ianuarie 1392,  de  sărbătoarea  Epifaniei,  sărbătoarea Sfintei Treimi.

Începând cu perioada de ctitorire, Mănăstirea Cozia a avut un important rol istoric şi cultural. Prin poziţia sa geografică, Mănăstirea Cozia a fost peste veacuri o garanţie a vieţii româneşti şi a ortodoxiei de o parte şi de alta a Carpaţilor. Vama de la Câineni a fost întărită Mănăstirii Cozia de către Mircea cel Bătrân prin actul din 28 martie 1415, ca să fie “vama de la Genune de ocină şi de ohoabă…”.

Practica rugăciunii isihaste, influenţa pe care a exercitat-o asupra artei şi culturii româneşti, au păstrat Mănăstirea Cozia într-o permanentă atenţie a voievozilor români, a episcopilor, boierilor şi  călătorilor străini. Prin documentul din 20 mai 1388 voievodul-ctitor hotărâse  ca Mănăstirea Cotmeana să fie „supusă” Coziei “cu toate câte ţin de ea şi de acolo să se stăpânească şi să se conducă după orânduiala popii Gavriil, egumenul Mănăstirii Cozia”, pentru ca printr-un alt hrisov să întărească “ca să fie acestor sfinte hramuri Cozia şi Cotmeana, un loc pe apa Prahovei cu biserică şi cu moară şi cu metoh de ocină şi de obadă”.

   După căderea Constantinopolului sub stăpânirea turcească (29 mai 1453), spaţiul românesc a avut un rol esenţial în apărarea credinţei şi spiritualităţii creştine. Patriarhii scaunelor ecumenice au vizitat centrele mitropolitane şi mănăstirile cu o vastă tradiţie monahală, printre care şi Mănăstirea Cozia, căreia  i-au oferit cărţi patriarhale şi au întărit documente, au hirotonit clerici aici, au acordat ranguri onorifice de arhimandrit.

Deşi în această perioadă parte din mănăstirile româneşti au fost închinate către scaunele patriarhale orientale, către mănăstirile din Muntele Athos sau Sinai, Mănăstirea Cozia a fost protejată de privilegiul dat de însuşi  Mircea cel Bătrân prin documentul din 20 mai 1388 (6896) care preciza că “nimenea să nu cuteze să schimbe altfel, cât de puţin... nimeni să nu aibă putere să aşeze pe egumeni, nici eu, Mircea Voievod, nici alţi domni… nici mitropolitul, nici nimeni altul, numai acel pe care fraţii îl vor voi din mijlocul lor, după aşezământul lăsat de popa Gavriil”.

  La începutul veacului al XVI-lea, Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521) mărturiseşte în letopiseţele sale că ”văzut-am cu ochii noştri Sfânta Mănăstire Cozia ... mi s-a bucurat sufletul nu pentru frumuseţea sau cioplirea pietrelor, ci pentru întemeierea şi cuviinţa locului, care loc are hrană în jurul mănăstirii, cât pot să muncească călugăraşii cu mâinile lor. Sunt pomi şi izvoare frumoase şi cişmele cu ape dulci. Rodesc şi vii, măcar că este foarte între munţi. Toată este veselă şi cuvioasă această sfântă mănăstire, în toată vremea, atât pentru desfătăciunea locului, cât şi pentru şederea arhiereilor care, lăsându-şi scaunele, s-au sălăşluit într-ânsa până la sfârşitul vieţii”. Pentru aceste motive Sfântul Neagoe Basarab  înzestrează Cozia cu numeroase danii, amenajând totodată şi cele două fântâni care dăinuie până astăzi. O inscripţie protejată cu geam pe peretele de nord vest al bisericii aminteşte etapele refacerii mănăstirii în această perioadă „A acoperit această turlă, Io Basarab Voievod, în timpul egumenului Atanasie ... a maiestrului Maxim, veşnică pomenire în anul 7025 (1517)”.

În 1542-1543, voievodul Radu Paisie ridică în interiorul mănăstirii, în partea de vest, biserica-bolniţă cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, pentru cei „nevolnici de vârstă şi bolnavii obştei”,  păstrând  în pisania  slavonă, numele ostenitorilor: "Cu vrerea Tatălui cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh celui întru Treime slăvit Dumnezeu, s-a început şi s-a săvârşit această sfântă biserică, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în zilele lui Io Petru Voievod şi ale fiului său Marco Voievod şi ale Prea Sfinţitului Mitropolit chir Varlaam şi sub egumenul ieromonah Ilarion; aşişderea eu robul lui Hristos ieromonahul Maxim maistorul, care a fost învăţător ca să fie spre odihnă. Şi am scris eu mult greşitul David şi fiul său Raduslav, în anul 7015 (1543)".

Acatistul slavon scris la Cozia pe Olt în 1558, un manuscris executat de copistul Ierodiacon Isaia la Cozia şi trimis la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din Eparhia Aradului şi păstrat în Biblioteca Episcopiei Aradului, descoperă rolul cultural misionar al Mănăstirii Cozia în apărarea ortodoxiei româneşti din Transilvania secolului al XVI-lea.

Vitregiile vremurilor au impus ca în timpul voievodului Mircea Turcitul (1577-1583; 1585-1591), la două secole de la ctitorirea mănăstirii, să aibă loc o nouă etapă de refacere  a vetrei  monahale, fiind reparată biserica şi construit paraclisul de pe colţul de sud-est al incintei de către egumenul Amfilohie.  Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşitul Sfântului Duh. Amin. Eu, robul lui Hristos al mieu, egumenul ieromonah Amfilohie cu pohtă am pohtit şi am înălţat acest hram al Adormirii Precistei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Marii, în zilele blagocestivului şi de Hristos iubitorului Domn Io Mihnea voievod şi pe vremea sfinţitului mitropolit chir Serafim, la anul 7012”. Data pisaniei, anul 7012 (1504) este greşită, ieromonahul Amfilohie ridicând paraclisul în zilele lui Mihnea voievod şi ale mitropolitului Serafim (1576-1585/1586).

Paul de Alep, arhidiaconul şi  însoţitorul patriarhului Macarie al Antiohiei, în timpul călătoriei sale în Ţara Românească, descrie drumul abrupt pe care se ajungea la Cozia, unde, după “privegherea care a ţinut toată noaptea” la biserica Bolniţei, în ziua hramului din 1657, la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli,  “Prea Sfinţia Sa patriarhul a făcut liturghia în Biserica cea mare la Cozia în timpul căreia a făcut o hirotonie de preot şi diacon…. şi el (patriarhul) a încins pe egumenul mănăstirii cu un brâu, dându-i titlul de arhimandrit. După slujbă a făcut o pemenire pentru ctitori”.

În a doua parte a veacului al XVII-lea sunt menţionate o serie de documente prin care Mănăstirii Cozia îi sunt închinate o serie de biserici şi schituri care-i devin metoace. Astfel, la 8 ianuarie 1664 (7172) Dragomir şi David, fiii lui Bădilă din Perşan, nepoţii Manei Vornicul Perşanul din Sud-Romanaţi, închină Mănăstirea de la Muşăteşti, cunoscută şi drept Mănăstirea Seaca, cu hramul „Uspenia Bogorodita” (Adormirea Maicii Domnului) pentru a fi motoh Mănăstirii Cozia „ca să fie mănăstirii de ajutor, părinţilor de hrană şi ctitorilor de pomenire”.

La 20 februarie 1687, Stanciu Aprod, împreună cu fratele său Manea, fiii Floarei din Berleşti – Ialomiţa, închină Coziei biserica din satul Berleşti alături de câteva proprietăţi. Printr-un alt zapis, datat 21 decembrie 1696, Dragomir şi Tudorache oferă egumenului Paisie o biserică pentru a fi mutată pe moşia Mănăstirii Cozia de la Cărăreni.

Epoca brâncovenească îşi va lăsa amprenta şi asupra Coziei, ale cărei clădiri începuseră a se ruina, iar zidul care o înconjoara se năruise din pricina unui incendiu, după cum constata egumenul Vasile în anul 1702. Cu sprijinul Paharnicului Şerban Cantacuzino şi girul Sfântului Antim Ivireanul, episcop al Râmnicului Noul Severin în anii 1705-1708, este repictat naosul şi altarul parţial, de către zugravii Preda şi fiii săi Ianache, Sima şi Mihail. Bisericii i se  adăugă şi pridvorul deschis în stil brâncovenesc, care va fi pictat de zugravii Andrei, Constantin şi Gheorghe, după inscripţia  din sud-vestul pridvorului, şi de către zugravii „Filia Chelaru, Efrem Ieromonahul leat 7216 (1708)” care semnează în partea de nord-vest. Lucrările continuă şi în perioada următoare, fiind construită latura de nord a incintei de la cuhnie până la casele lui Samuil, iar unele încăperi din celelalte laturi ale complexului mănăstirii sunt refăcute. În anii 1709-1710, egumenul Ioan de la Hurezi începe repararea chiliilor şi construcţia paraclisului cu hramul Duminica Tuturor Sfinţilor în colţul de nord-est al incintei, a două case boltite, cunoscute sub denumirea de casele lui Ioan Hurezeanul şi a unui foişor.  „Precum cerbul setos de izvor doreşte şi aflând umbră şi apă rece bând se veseleşte, precum proorocul David cântând cu lauda Duhului Sfânt grăiaşte. Într-acestaş chip dori şi sufletul mieu ca să zidesc acest locaş, sfântul paraclis marelui Dumnezeu ce în Troiţă iaste proslăvit şi în trei feţe neosebit, întru care să cinsteşte şi să prăznuiaşte Dumineca Tuturor Sfinţilor numiţi ce petrec în ceriu nedăspărţiţi şi fac mult folos şi ajutor tuturor celor ce de dânşii sânt cinstiţi şi prăznuiţi … pohtit-am şi am făcut cele ce să văd: sfântul paraclis cu cele două case boltite şi foişorul ce am miluit din ce ne-au fost putere” mărturiseşte vrednicul egumen în diata sa din 1710.

Amplasarea celor două paraclise, ca şi foişoarele ce se deschid spre Olt, amintesc de arhitectura mănăstirilor athonite, după cum, casele de pe latura de nord şi est cu foişoare, evocă arhitectura civilă şi mănăstirească a epocii brâncoveneşti.

După ce austriecii fortifică mănăstirea Cozia în anul 1716 şi construiesc două bastioane, vechea vatră monahală devine şi un obiectiv militar. În timpul războiului ruso-austriaco-otoman din anii 1736-1739 ofiţerul habsburgic Lobkovitz scrie în anul 1738 că „duşmanul a ars Cozia”. Începând cu anul 1739 egumenul Ghenadie începe refacerea mănăstirii grav afectată de război reparând biserica, narthexul primind o nouă fereastră cu ancadrament de piatră în stil brâncovenesc, iar cele ale naosului sunt lărgite în partea inferioară. Pe aripa vestică a incintei sunt construite acum „casele lui Ghenadie”, iar pe latura de sud un nou foişor.

Cozia  căpătase recunoaşterea de „lavră românească” pentru că în această perioadă, după datele Catastih-ului din 1778, schiturile Cotmeana, Seaca, Turnu, Stănişoara, Păuşa, Inăteşti-Sf. Gheorghe, Inăteşti-Buna Vestire, Bolniţa Coziei, Cozia Veche – Sf. Ioan la Piatră şi Schitul Trivale depindeau şi funcţionau după rânduielile monahale ale obştii sale.

Războiul ruso-austriaco-otoman din anii 1787-1791 aduce o nouă distrugere a mănăstirii. Vremelnic, în cursul anului 1788, trupele austriece ocupă Mănăstirea Cozia, dar sunt respinse de trupele de sub comanda domnitorului Nicolae Mavrogheni (1786-1790) care trimite „să meargă turcii cu salahorii şi cu ciocănaşii .. să strice o parte din zidurile mănăstirilor dimprejur, să nu se mai poată închide nemţii într-însele”. Ceea ce trebuia să însemne dispariţia semnificaţiei militare a mănăstirii s-a transformat, însă, într-o distrugere sistematică a complexului mănăstiresc: „Ear turcii n-au fărâmat numai o parte din ziduri, ci toate zidurile cu chiliile dinprejur şi au ars şi bisericile şi clopotniţele şi la Cozia au găsit vistieria mănăstirii şi au prădat-o, argintăria … luat-au şi porţile mănăstirii care erau căptuşite cu fier …” (Dionisie Eclesiarhul).

Refaceri de mică amploare au loc între anii 1793-1802 prin sprijinul financiar al domnitorului Mihail Şuţu (1791-1793; 1801-1802), la îndemnul mitropolitului Filaret II al Ungrovlahiei (1792-1793) şi prin osteneala arhimandritului Iosif (1786 - 1794) şi Teodosie (1794-1815) de la Cozia. În această etapă este refăcut „foişorul lui Mircea” unde este montată stema Ţării Româneşti din timpul domnului fanariot, dar alte clădiri cum sunt „casele lui Samuil” rămân în ruină.

La 5 noiembrie 1789 la Sibiu “Guvernatorul regal din marele principat al Transilvaniei” eliberează o scrisoare egumenului de la Cozia pentru a putea trece în Ţara Românească şi a putea reveni în Transilvania când va avea nevoie “neîmpiedicat de nimeni”, putându-se întâlni astfel fraţii de acelaşi neam şi aceeaşi credinţă ortodoxă strămoşească.

În cursul mişcării cu caracter revoluţionar din anul 1821, pandurii lui Tudor Vladimirescu au ocupat mănăstirea Cozia şi au organizat un punct de rezistenţă aici. După înăbuşirea mişcării, trupele otomane au incendiat mănăstirea, după cum se poate observa din catagrafia din anul 1823, când o parte însemnată din clădiri era în ruină.

Distrugerile din anii 1788 şi 1821 au condus la proiectul refacerii din temelii a ctitoriei voievodului Mircea, proiect iniţiat în anul 1846 de către domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848) prin demantelarea integrală a laturii de vest a mănăstirii şi începerea lucrărilor de construcţie la cele două pavilioane din curtea exterioară. Începutul mişcării paşoptiste, precum şi abdicarea domnitorului în cursul acestei mişcări în anul 1848 va duce la nefinalizarea lucrărilor, incinta mănăstirii rămânând doar cu cele trei laturi sub forma literei U.

Bolniţa Cozia a adăpostit obştea Mănăstirii Cozia de la anul 1880 până în 1920, perioadă în care mănăstirea a fost folosită în alte scopuri. Mai întâi a fost penitenciar între anii 1879-1893, "Azilul Doamna Elena", apoi, în anul 1917 a devenit lagăr de prizonieri şi spital.

În timpul primului război mondial trupele austro-ungare au folosit biserica mănăstirii pentru adăpostirea cailor, fiind deteriorată acum piatra de mormânt a voievodului Mircea cel Bătrân.

Într-un document adresat Ministerului Cultelor la 6 martie 1919 superiorul mănăstirii, Protosinghelul Anastasie Popescu,  arăta că: "Monumentul Cozia se află într-o stare jalnică, de plâns, din cauza armatelor inamice care în invazie pe marginea Oltului au prădat şi au profanat acest sfânt locaş, biserica şi paraclisul transformându-le în grajd de cai, iar casele devastându-le şi lăsându-le într-o completă ruină".

Comisia Monumentelor Istorice a restaurat mănăstirea între anii 1927-1930, redându-i aspectul pe care l-a avut în timpul lui Mircea cel Bătrân, renunţându-se la adaosurile mai târzii, cu excepţia exonarthexului brâncovenesc de o valoare excepţională din punct de vedere arhitectural.

Între anii 1958-1962, s-a desfăşurat un amplu proiect de consolidare şi restaurare a incintei mănăstirii, iar între 1983-1986 a fost restaurată pictura în frescă la biserica mănăstirii.